despre delicatetea unei dimineti înliniate

într-o buna zi poti sa iei o linie, sa înconjuri amiaza sau orice parte a timpului. sa o tai? nu chiar, dar sa treci de timp, prin el, rugându-l frumos sa se dea la o parte, cât sa te vezi, asa cum ai sa ramâi altora. tie nu-ti vei ramâne, nici nu-ti vei lua din dincolo privirea înciudat de blânda cu care te aperi. ai sa urnesti în mine o geana de lume cu ceasul dat la reparat.

stai cuminte, ceasul tau n-are cum sa mai vina de-acolo. si daca va veni, oricum nu are cum sa te gaseasca.

te-ai gândit vreodata, adica o data macar, la o posibila scurgere a noastra în amintiri? nu stiu de ce, dar mie-mi spune ceva ca nu ai habar de asta. nici macar n-ai refuzat gândul pentru ca nu avea de unde sa încolteasca. te-as ruga doar sa nu mai folosesti zi ora clipa. vorbe pentru tine fara însemnatate.
despre linii spuneam undeva. ca despre o liniste urmarind o voluta de lumina. ma rog, linia e tot pâna la urma lumina. e cum sa-ti spun, un drum al privirii catre inima. nici macar soarele nu se misca taind lumea în noapte. sa luam o dimineata ca tine, sa punem o linie si sa te asteptam sa asezi imaginea chipului unei zari. unei case. unei fete cumva. spatiul dizolvat de vederea amanuntului. cât o lume de mare. sau lumea cât el? are vreun rost întrebarea, gicule?

dan iancu
cronici inoperante