Jocul lui de povestitor
în imagini furate lumii are un farmec si o sfiala aparte.
Fotografiile lui propun o lume a clar-obscurului, a luminii
filtrate, care intra cu discretie prin ferestre, oarecum cu
teama. Apropierea de subiect se face în pasi succesivi
si moi, de pisica, iar abordarile sunt deseori surprinzatoare.
Îmi place jocul lui de planuri clare si neclare, modul
în care alege sa vibreze si sa ia în serios pâna
si cel mai banal subiect, sa-l întoarca pe felurite
fete, ca pe o prada, înainte de a alege unghiul final
de abordare.
Povestile lui sunt de doua feluri: fie din specia celor
care cer un efort de atentie tocmai pentru ca trebuie continuate
de ascultator (dupa ce povestitorul cade rapus de propria
rostire), fie de genul celor "leganate lânga
soba" pentru prunci cu buze pecetluite, care pricep
totul de la facerea lumii tocmai pentru ca înca nu
au darul vorbirii. Când îngerul le face acest
dar, ei uita totul ca prin farmec si sunt condamnati sa
refaca lumea din imagini si cuvinte trunchiate. Fotografiile
lui Gicu Serban îti aduc aminte tocmai de aceasta
uitare si te obliga sa recompui lumea, sa te întrebi
mereu ce e dincolo de cele doua ferestre gemene prin care
se strecoara lumina într-un grajd parasit, cum arata
universul siluetei care îsi vede de drum într-o
dimineata de iarna, sau cum o fi aratând încaperea
prin a carei fereastra se întrevede turla bisericii.
Frumusetea sta în faptul ca, în chiar inima
fiecarei fotografii, se cuibareste dragostea autorului pentru
poveste în clipa facerii ei; propunerea autorului
este de a intra ca si receptori în vibratie cu aceasta
stare gratioasa si daca se poate sa veghem ca nu cumva povestea
sa se curme fara ca lumea sa fie pusa la loc, cum se cuvine.
